Sezonul 3, episodul 9: Lucian Drăgan – Smart Vending Solutions

Paula Herlo: S-a lansat în afaceri la 12 ani când vindea doze de suc și bere colecționarilor din cartier. Ulterior, a atacat zona de afaceri door to door.  Vindea lenjerie cumpărată din marile magazine din afara Bucureștiului. Astăzi vinde suc în doze pline în aparatele de vending pe care le are împrăștiate în mai multe județe din țară. Lucian Drăgan este alături de mine să ne spună câte lecții de viață l au ajutat sau ce lecții de viață l au ajutat pe el în afaceri.Lucian, bună ziua! Tu ai avut un spirit de antreprenor de mic copil, așa?

Lucian Drăgan: Da, dar aș vrea să cred că e înnăscut.

Paula Herlo: Cum ai ajuns tu să vinzi doze de bere goale copiilor din cartier?

Lucian Drăgan: În filozofia mea de afaceri întotdeauna trebuie să se descopere o nevoie. Dacă nu satisface o nevoie, nu ai cum să faci un business. Și generația mea, care venea dintr-o perioadă în care lipsurile erau destul de mari, ne bucuram până și la acele ambalaje de ciocolată pe care le păstram prin cărți și le mai miroseam din când în când, că ciocolata nu mai exista. Și când a apărut explozia asta de produse din Occident, la noi au apărut și dozele de bere, de sucuri care se vindeau în diferite bărulețe de cartier. Ideea e că valoarea unei doze era în funcție de starea ei, dacă era lovită, dacă nu era lovită.

Paula Herlo: Și cât costa o doză?

Lucian Drăgan: 1 leu. Îmi aduc aminte că una de condiție foarte bună se vindea la un leu între noi, copiii.

Paula Herlo: Și asta a fost prima lecție de business. Ce ai învățat tu din prima ta lecție de business?

Lucian Drăgan: Că banii nu se fac greu dacă vrei să muncești. Eu dacă aș fi stat acasă în pat, cu siguranță nu ar fi venit nimeni să-mi dea un leu pe ceva.

Paula Herlo: Tu veneai dintr-o familie de antreprenori?

Lucian Drăgan: Nu, vin dintr-o familie muncitorească în care, pentru părinți, antreprenoriatul n-a existat. Tata a avut multe ocazii după anii 90 să intre în diferite business-uri și a zis că el nu se implică pentru că e mult mai safe să fii angajat.

Paula Herlo: Și apoi am ajuns la un nou tip de afacere cel door to door.

Lucian Drăgan:  Se dezvoltau tot felul de business uri de vânzări door to door de la orice, de la cuțite, CD uri la lenjerie. Am ajuns la un interviu în zona asta. Și tipii de acolo aveau 70 de tineri care încărcau acele lenjerii și mergeau și le vindeau, după care primeau un comision. Si mi-am dat seama în momentul ăla că aș putea să fac eu direct lucrul ăsta.

Celor cu care lucrăm în echipă le-am propus: nu vreți să munciți pentru mine că vă măresc comisionul la dublu față de cât vă dă respectivul. Am avut posibilitatea să împrumut o mașină de la o cunoștință, să merg în engross-urile respective și să cumpăr lenjeriile.Eram cinci oameni, eram acolo, munceam împreună și câștigam împreună mai mult. Adică cred că am și dat, am și primit. Era win-win pentru toata lumea.

Paula Herlo: Si ce ai învățat din lecția asta?

Lucian Drăgan: Că echipa contează. Fără echipă eu aș fi fost un singur vânzător. Puteam s-o fac singur, să merg să-mi cumpăr produsele. Intram într-o singură scară și aveam două vânzări. Dar dacă aveam zece oameni, erau douăzeci de vânzări. Mai bine zece la sută dintr-un business mare decât 0% din trei business-uri cu zero profit.

Lucrurile n-au durat foarte mult. La 3-4 luni m-am îmbolnăvit, a trebuit să stau internat și mi s-a rupt echipa. După care am revenit la vechile obiceiuri, m-am angajat. Am luat-o de la capăt

Paula Herlo: Unde te-ai angajat?

Lucian Drăgan: La o companie care vindea cafea prin niște automate. Dar nu erau automatele de azi, erau mici espressoare, cam cum aveam noi acasă, ceva de genul, care se plantau în magazine. Acolo am învățat ce înseamnă vending-ul de fapt. Am învățat să repar acele echipamente, am învățat să fiu vânzător, eu nu aveam o problemă, adică era o chestie naturală în a vinde. Am încercat să-mi expun produsele, dar am învățat multă tehnică acolo legat de echipamente.

Bineînțeles că nu aveam niciun ban. Și am mers la părinții mei. Tata mi-a dat 250 de dolari și actualul meu socru mi-a dat 250 de dolari. Aveam 500 de dolari cu care puteam să cumpăr două echipamente. Și am început. Am cumpărat două echipamente. Și am făcut start în business. Am pus acel echipament în două locații și am început să vând și de acolo am început dezvoltarea.

Ce strângeam, mai cumpăram un aparat. Mi-am achitat datoria față de părinți și față de socru. Adică au fost cu împrumut nu au fost parteneri în business-ul meu. Și de acolo a început dezvoltarea.

Paula Herlo: Și când ai vrut să angajezi primul om ce ți-a spus tatăl tău?

Lucian Drăgan: După ce aveam deja 70 de echipamente și 70 de locații în care eu mergeam și alimentam singur, reparam, făceam absolut toată logistica, a venit momentul în care îmi doream și eu să mai plec, să mai am puțin timp liber și am ajuns să îmi doresc un om. În momentul ăla eram așa… aveam câteva frici. Angajez, ce face dacă nu face treabă, dacă mă fură, dacă... Și am mers la tata și el mi-a dat un sfat, care sună așa, mai clasic: dacă vrei să fii boier, trebuie sa încerci să oferi de muncă si celorlalți. Și atunci mi-a dat curajul să angajez primul om. 

Primul meu angajat a devenit finul meu. La noi în firmă sunt peste 60% din oameni care au sunt acolo de la început. Primul job a fost în compania noastră și au rămas. Unii care au 15 ani de când sunt aici, adică nu ne-am schimbat în 15 ani jobul.

Paula Herlo: Cine e cel mai mândru acum de dvs?

Lucian Drăgan: Din familia mea? Nu stiu să răspund. Cine e? În primul rând sunt eu mândru de mine, m-ați emoționat acum... Cred că bunica mea. Puteti să credeți că nu mă critica niciodată? Da! Niciodată. Adică da, am fost un copil rebel. Bunica niciodată nu mi-a zis că face ceva rău.

Paula Herlo: Dacă ar fi să predați lecția dvs celor aflați la început de drum?

Lucian Drăgan:  Dacă ar fi să sfătuiesc alți antreprenori, uitându-mă la această perioadă, i-aș sfătui să facă asta: un punct foarte important ar fi ideea de a avea curaj. Tot legat de curaj  un punct pe care eu nu l-am avut în primii 10-15 ani a fost să accept parteneri în business. Avem tendința de a fi noi cei care centrăm. Eu am deja în momentul ăsta doi parteneri cu care lucrezUnul e statul roman care e cel mai important partener. El câștigă cu mine și când fac profit și când nu fac profit. Este primul partener și al doilea partener e banca. Și acum, când mă întorc un pic în spate că vă spuneam, am avut frica de a mă împrumuta. Cred că primii zece ani nu am făcut nici un credit.

Încercam să economisesc și să mă capitalizez din resurse proprii. Ceea ce cred că atunci a mai fost posibil, dar astăzi nu mai e posibil. Adică orice antreprenor, dacă crede că va strânge capital încât în 5-10 ani să ajungă să facă un business mare, eu cred că deja când va veni capitalul, lucrurile alea vor dispărea.

Paula Herlo: Cum vă imaginați peste 10 ani?

Lucian Drăgan: Cum îmi imaginez eu? Acum văd mult mai larg, adică  ok, businessul e important. Apare familia și ea în contextul ăsta, pentru că am sacrificat în primii ani contactul cu familia. Soția mea a trebuit să rămână implicată alături de cei doi copii pe care-i aveam, eu a trebuit să mă ocup mult mai mult de business. Am început să-mi dezvolt niște pasiuni de care să mă bucur.

Paula Herlo: Știu că aveți o pasiune foarte interesantă: mașinile vechi.

Lucian Drăgan: Da, da, da. Prima a fost un BMV din 1989 și apoi au mai venit câteva. Una dintre ele, de exemplu, e câștigătoarea de la Concursul de Eleganță Sinaia. E un concurs internațional în care participă mașini din toată lumea. Am participat și am luat locul 1 la mașini antebelice cabrio, adică o mașină din 1933.

Paula Herlo: Pentru că tot am ajuns în punctul acesta al discuției: Care ar fi cele 5 sfaturi pe care i le-ați oferi unui tânăr la început de drum, care vrea să devină antreprenor și să aibă succesul dvs?

Lucian Drăgan: Dacă nu ajungi să visezi ceea ce vrei să faci, eu zic că e foarte greu să ajungi acolo. Deci înainte să am un business în adevăratul sens al cuvântului, seara când mergeam la culcare, apare aici iar bunica, întotdeauna, nu aveam voie să mă culc fără să mă rog, să îmi fac cruce, să mă ridic. Adică era o femeie foarte apropiată de partea spirituală. Seara era momentul în care eu puteam să trăiesc în altă dimensiune, în care puteam să pun capul să-mi imaginez business-ul, dar a-ți imagina la modul de a simți mirosul și a avea toate simțurile activate. Adică mă vedeam în viitor, mă vedeam cum conduc o mașină, cum ceea ce-mi doream eu era realitate. Adică aveam așa o vizualizare a lucrurilor și lucrurile  s-au întâmplat exact așa.

Paula Herlo: Mulțumesc foarte mult!